După aproape 2 săptămâni petrecute în Thailanda în noiembrie 2016, ne-am îndreptat pentru câteva zile spre Cambogia, după care urma să ne întoarcem în Thailanda şi să mai stăm cam o săptămână pe insula Koh Chang. Variantele de călătorie dinspre Cambogia spre Thailanda nu erau foarte multe. Ori cu avionul înapoi în Bangkok şi apoi cu altă cursă spre Trat, ori cu autobuzul all the way. Varianta cu avionul nu ne prea convenea pentru că escala în Bangkok era lungă, aşa că am zis hai s-o facem şi pe asta! Ne-am hotărât că o să mergem cu autobuzul.
Odată ajunşi în Cambogia a urmat următoare etapă de investigaţii, gasirea firmelor de transport, care să ne ducă înapoi în Thailanda. Spre surprinderea mea, a fost mai simpul decât mă aşteptam. Dacă te plimbi puţin pe străzile din centrul Siem Reap-ului o să găseşti multe firme care fac asta, la nişte preţuri derizorii. Nouă ne-au cerut 10 USD de persoană pentru tot drumul din Siem Reap până în Koh Chang, inclusiv transferul cu feribotul pe insulă. Adevărul e că am fost puţin sceptici auzind cât de ieftin e. Mă întrebam, oare cu ce ne-or duce ăştia, cu tuk-tukul? Dacă ne lasă pe undeva amanet? În fine, am zis, fie ce-o fi, şi am luat biletele. Tipul de la agenţie ne-a zis că în ziua plecării să fim neapărat la ora 8 dimineaţa cel târziu în locul X de unde va pleca autobuzul. Bun.
Ora 8 dimineaţa, ziua plecării. Bineînţeles că autobuzul încă nu sosise. Stăm ce stăm, după care apare un autobuz destul de vechiuţ, dar care era într-o stare acceptabilă. Ne urcăm bagajele în cală, după care urcăm şi noi în autobuz şi suntem informaţi de către şofer că autobuzul acela va merge doar până la graniţă, după care trebuie să coborâm şi ne va prelua altcineva. Care altcineva? Deja începusem să avem dubii, dar era prea târziu să dăm înapoi.
Pornim la drum. Autobuzul se leagănă în toate părţile şi merge încet (bine, nici nu ar fi putut merge foarte repede, având în vedere starea proastă a drumului). Lângă mine stă o tipă tinerică cu care nu reuşesc să leg o conversaţie, deoarece a zis doar “Hello” şi atât. În autobuz sunt de altfel foarte mulţi tineri, vecinii belgieni fiind deosebit de gălăgioşi. După vreo 3 ore şi jumătate de mers, cu o scurtă pauză la un popas, am ajuns la graniţa cu Thailanda, la punctul de frontieră Poipet. Toată lumea e poftită să coboare. Înainte să coborâm, şoferul ne întreabă unde mergem mai departe şi ne dă câte un sticker roşu. Zice să îl avem la vedere după ce trecem graniţa. Eu mi l-am lipit pe tricou, după care cobor din autobuz şi mă loveşte cel mai pestilenţial miros pe care l-am simţit vreodată. Ne luăm bagajele şi ne îndreptăm spre biroul de imigrări, mirosul se ţine după noi. La biroul de imigrări nu stăm foarte mult, merge destul de repede treaba. Apoi ieşim din clădire şi ne loveşte acelaşi miros.
Trecem repede graniţa în speranţa că aşa ne va părăsi şi mirosul (nu prea a fost aşa). Peste tot sunt bannere imense care te avertizează să nu introduci narcotice în Thailanda şi cu litere cât toate zilele scrie “death penalty”. Mai că îţi venea să îţi verifici bagajul, să nu îţi fi băgat careva ceva pe acolo (doar auzisem atâtea poveşti despre asta). Intrăm în biroul de imigrări thailandez şi ne punem la coadă. Aici e diferită situaţia, thailandezii te verifică ceva mai amănunţit. După vreo 45 de minute, ne vine şi nouă rândul, doar ca să aflăm că am stat la coada greşită. Pentru cei care au nevoie de VOA era destinat alt ghişeu. Super. Acolo nu era nimeni la coadă. Ne ducem la ghişeu, predăm actele, după care aşteptăm. Oamenii de la cealaltă coadă se uitau suspect la noi. Începem şi noi să ne simţim suspect. După vreo 20 de minute lungj, vine un domn cu un registru imens, ne pune să semnăm condica şi putem pleca. Odată trecuţi în Thailanda, suntem urcaţi într-un song taew, un fel de dubiţă fară uşi în spate. Zici că luam parte la ceva acţiune a traficanţilor.
Ne-au dus la un fel de restaurant unde se adună călătorii înainte să fie apoi redistribuiţi în alte autobuze, în funcţie de destinaţie. Mâncăm un pad thai foarte bun, după care suntem chemaţi afară şi urcăm într-un minivan. Eram doar noi 3, o spanioloaică şi şoferul. Pornim din nou la drum. Minivan-ul foarte confortabil, şoferul roade gumă şi plescăie. De altfel am observat asta la mulți asiatici, mănâncă plescăind, se pare că pe ei nu îi deranjează. Drumurile în Thailanda sunt bune şi ne mişcăm destul de repede. Pe drum sunt multe filtre de poliţie. Îl întreb pe şofer de ce, şi dintr-o thailandezo-engleză înţeleg că e din cauză că mulţi cambogieni încearcă să treacă graniţa ilegal în Thailanda.
Pe la ora 18 ajungem în Trat, oraşul aflat pe coastă, de unde se ia feribotul spre Koh Chang. Ultimul feribot din ziua aceea urma să plece la ora 19 30, aşa că avem şi timp de pierdut. Facem totuşi şi ceva productiv şi ne rezervăm biletele de întoarcere spre Bangkok, tot cu minivan-ul, la un preţ modic de vreo 14 USD, de la o agenţie aproape de chei. Prindem şi apusul de soare, facem nişte poze şi se face ora îmbarcării pe feribot.
Cursa durează vreo 45 de minute. Stăm la o poveste, mâncăm o îngheţată şi acostăm. Urcăm din nou maşină şi pornim în căutarea hotelului nostru. Cheiul unde acostează feribotul se află în partea de est a insulei, iar hotelul nostru e pe partea vestică. Avem deci de înconjurat aproape toată insula, pe un relief deluros şi un drum foarte denivelat. Ajungem într-un final pe la ora 20 şi ceva la hotel, ne luăm bagajele şi rămas-bun de la şofer, care dispare în noapte tot plescăind.
